Like Us
Follow Us„Văzut, plăcut. Mistrețul galben. Ochit, lovit, copita-i spartă. De 3 zile e urmărit. Prin hățișuri a ostenit.”
Nu mai știm cine a pornit melodia celor de la Timpuri Noi, în seara de la Mediaș, dar atunci am realizat cu toții că s-a adunat oboseala. Pentru unii dintre noi care stau mai mult prin mașină sau în fața calculatorului, să ai o medie de 50 de kilometri pe zi de mers cu bicicleta, este o realizare extraordinară, dar și o provocare pentru întreg corpul, care încă nu înțelege ce i se întâmplă și de unde atâta activitate sportivă intensă apărută din neant.
Când nu mai poți, mai poți puțin. Mergem înainte, că înainte era mai bine. În concluzie, nici nu mai este de întrebat cât urmează a doua zi, plecăm și vom vedea noi. Mulți kilometri se anunțau și în programul zilei, drept pentru care i-am dat pedală la primele ore ale dimineții, o dimineață nu atât de călduroasă ca de obicei.
Cărarea ne ducea sigur către Copșa Mică, doar că pe drum, indicatorul către Valea Viilor ne-a atras atenția. „Băi, doar 4 kilometri până la încă unul dintre monumentele aflate în patrimoniul UNESCO, ne băgăm? Păi nu ne băgăm noi? Hey, ho, let’s go!” Am observat că atunci când e vorba despre ceva relaționat UNESCO, parcă ni se activează un alt tip de curiozitate, un soi de respect combinat cu nerăbdare. Nu mai e vorba doar de „hai să vedem și asta”, ci de „sigur ascunde ceva special locul ăsta”.
4 kilometri mai târziu, parcurși pe asfalt, ne aflam în fața bisericii fortificate din Valea Viilor, considerată una dintre cele mai bine conservate din Transilvania. Cu un ușor iz de Toscana, datorat cărămizilor lăsate la vedere, biserica este o cetate în toată regula, solidă și cu un sistem defensiv surprinzător de complex.
Ridicată prin secolul XV ca biserică gotică, a fost fortificată în veacul următor, din cauza invaziilor. Zidurile de aproape 7 metri înălțime, cu turnuri și bastioane dispuse de jur împrejur, plus un drum de strajă pe ziduri, de unde se putea supraveghea întreg satul, la 360 grade, transformă locul într-un refugiu sigur. Practic, în caz de pericol, întreg satul se retrăgea aici. Pereții bisericii au fost transformați în niveluri de apărare, nu doar în ziduri simple, iar incinta are o formă ovală, destul de rară pentru bisericile fortificate.
Contrastul dintre exterior și interior este remarcabil, impunătoare și severă la exterior, liniștită și caldă la interior. Bolțile gotice elegante și strane din 1528, obiecte vechi de sute de ani, plus un altar realizat de un artist din Sighișoara la 1779 și o orgă superbă de pe la 1709, compun o imagine vie a trecutului. Încă o lecție de istorie despre cum trăiau oamenii în această zonă, între amenințarea constantă a războaielor și dorința profundă de a-și proteja comunitatea.
Soarele era deja sus când am revenit în traseul initial de Via. De la Copșa Mică și mai departe spre Axente Sever, cărarea te poartă paralel cu drumul național, suficient de aproape încât să-i simți prezența stresantă și să-ți dorești să scapi cât mai repede de el. Direcția era clară: înainte, spre Șeica Mică.
La Șeica Mică, am găsit o biserică surprinzător de mare pentru dimensiunea satului. Cu hramul Sfintei Ecaterina, biserica evanghelică-lutherană este o clădire masivă, apărată de două rânduri de ziduri fortificate, cu o zonă specială pentru refugiu și drumuri de strajă solide. Biserica conține și așa-zisa curte a fântânii, protejată de ziduri înalte de aproape 14 metri, un avantaj extrem de important în timpul asediilor pentru cei aflați în incintă: aveau apă proaspătă asigurată chiar și atunci când nu mai puteau ieși din cetate. Un detaliu simplu la prima vedere, dar care spune mult despre cât de bine era gândit tot ansamblul defensiv.
După ce am lăsat în urmă satul și am intrat în desișul de la margine, cu gândul la punctul terminus de azi – Micăsasa, pedalam cu drag și spor, asta până când ne-a apărut în cale o mare de verdeață.
„Băi… unde e drumul?”
„Ce-au făcut cu el? Că aici era, pe el eram.”
„GPS-ul arată bine… sigur e pe aici.”
„Să vezi că ăștia au făcut-o intenționat.”
Un copac proaspăt tăiat, prăvălit fix în mijlocul potecii, cu ramuri încă verzi și frunze care nu avuseseră timp să se ofilească. Nu era căzut la întâmplare, ci lăsat parcă exact cât să blocheze înaintarea. Ca și cum cineva ar fi vrut, intenționat, să oprească drumul, să oprească Cărarea care Unește. Ne-am învârtit două-trei secunde în jurul copacului, de parcă urma să dispară dacă îl priveam suficient de lung. N-a dispărut.
Vorba lungă, sărăcia omului. Creangă cu creangă, bucată cu bucată, am mutat copacul din drum, făcând loc din nou Cărării și lăsând în urmă o potecă curată, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu degeaba Via Transilvanica i se spune „Drumul care Unește”, unește locuri, dar mai ales oameni. Și rămâne deschis doar atât timp cât fiecare dintre noi e dispus, din când în când, să se oprească și să pună umărul. Pentru că, până la urmă, este al nostru. Al tuturor. Și trebuie să avem grijă de el.
Cu energie și sentimentul bun că ne-am adus și noi aportul la îngrijirea cărării pentru cei care urmau să vină după noi, ne-am continuat drumul pe lângă un lan de porumb. Și iată-ne din nou la „Românii au talent”, doar că nu pe scenă, ci pe ogor, cântând din toți rărunchii „Fuga, fuga prin porumb. Cât de greu e să prinzi mistrețul?”.
După un podeț, am intrat în Micăsasa, poarta de intrare în Terra Dacica. Cu ce te poate suprinde o comună din inima Transilvaniei, aflată pe malurile liniștite ale Târnavei Mari? Țineți-vă bine, că vă spunem noi, lucruri aflate chiar de la gazdele noastre senzaționale, la care ne-am cazat.
Micăsasa nu este doar un sat liniștit, ci un loc cu rădăcini adânci în timp. Mult înainte de Evul Mediu, aici existau comunități dacice, dovadă fiind fragmentele de vase descoperite în zonă. Mai târziu, romanii au transformat așezarea într-un adevărat centru de producție ceramică, un mic „atelier” al provinciei de pe valea Târnavei Mari. Prima atestare documentară vine abia în 1267, dar povestea locului începuse cu mult înainte. Iar poate cel mai interesant detaliu este că aici se află una dintre puținele cetăți din Transilvania în care coexistă două biserici: una romano‑catolică și una reformată, ridicate în același spațiu fortificat.
La Micăsasa, ne-am întâlnit cu Filip, un IT-ist din Oradea, plecat pe Via Transilvanica de la Putna în jos. Îl dureau picioarele după atâta mers, iar rucsacul din spate părea că apasă mai greu cu fiecare kilometru, dar nu se lăsa. Filip zâmbea, cu oboseala care i se citea pe față, dar pe care o ignora, pentru că știa ce-și dorește și de ce era pe drum. Norocul lui că prinsese un loc de cazare, în condițiile în care opțiunile din zonă sunt limitate și abia aștepta să tragă pe dreapta pentru o pauză bine-meritată.
Lucru pe care l-am făcut și noi, odată ajunși la Valea Podului, un cătun pitoresc ce aparține de Văleni, la rândul său un sat răsfirat din comuna Micăsasa. Un loc care păstrează un aer rural neatins, plin de verdeață și sălbăticie, fără semnal, fără hartă.
Doamna Hajni și domnul Gabi ne-au primit la ei în casă, unde ne-au găzduit ca niște adevărate vedete ce nu suntem. Cu zâmbetul de buze și cu o ospitalitate din tot sufletul, ne-au făcut să ne simțim ca acasă din primele clipe. Ne-au pus masa, ne-au ascultat poveștile și ne-au împărtășit din istoria incredibilă a locului. Printre multe feluri de mâncare, ciorbele delicioase, fripturile și vișinata de casă, am uitat de oboseala adunată în cei 53 de kilometri făcuți azi.
Seara a venit pe nesimțite, pe marginea iazului din fața pensiunii, locul care a devenit martorul unei competiții de pescuit viteză de mare angajament, în care Florin și Ciprian au dat ce-au mai avut mai bun pentru un succes răsunător pe luciul apei.
Rezultatul? Discutabil. Voia bună? Garantată. Pentru că indiferent de cât de greu este drumul, sunt micile momente – o experiență neașteptată, o glumă apărută din nimic, oameni faini alături – care îl fac mai ușor, îl fac să merite, îi dau un sens.
Să fie la toată lumea și cu multă bucurie: Like, Share & Clopoțel!
Cale Bună să avem, și voi, și noi!
Aventură susținută de Fox ESS & Garmin.
