Like Us
Follow Us„Dorul pornește-n zbor, zboară hoinarul dor. Stoluri de doruri, trecând nevăzut, tainice comori. Dorul nu stă-n loc, nu se-ntoarce din drum. Până la soroc zboară-n zări nebun, zboară peste noi, nu se-ntoarce-napoi.”
După ce ne-am întors acasă, parcă nimic nu era la fel. Ne-am bucurat de revederea cu ai noștri și am încercat să ne reluăm vechile obiceiuri, task-uri, responsabilități, rutina de zi cu zi. Toată lumea ne-a felicitat, ne-a susținut, toți de-abia așteptau să le povestim din aventurile de pe Via din acest sezon. „Și? Te-ai întâlnit cu ursu? Băi, dar nămolul ăla era pe bune? Ești întreg? Ăla era chiar Negruțiu de la Digi? Mai lucrezi la noi? V-ați distrat, este? Te mai poți mișca? Zgârieturile alea de pe picioare sunt de la câinii de stână?”
Întrebările au venit în rafale, fiecare dintre noi trecând printr-un mic „interogatoriu” din partea celor dragi – familie, prieteni sau colegi din birouri – toți nerăbdători să înțeleagă, din bucăți, ce am trăit pe drum. În spatele fiecărei întrebări se strecurau aceleași lucruri: curiozitate, grijă și o dorință nerostită. Un dor de ducă.
Un lucru extraordinar, pe care ne bucurăm să-l stârnim de fiecare dată când povestim despre ce înseamnă Via Transilvanica și cât de mult bine ne poate aduce Drumul care (ne) unește. Și totuși, după cei 350 de kilometri parcurși de la Odorheiu Secuiesc până la Alba Iulia, pentru noi nu mai este vorba doar despre dorul de ducă – acela care, oricum, ne definește.
Avem stoluri de doruri, așa cum ne cânta cândva Aurelian Andreescu. Bucăți de suflet ne-au rămas împrăștiate pe tot traseul acestui sezon, prin locuri de poveste, în oameni dragi și în întâlniri care ne-au schimbat. În prieteni noi, cu care am rezonat din prima clipă și în care ne-am regăsit ca și cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Astăzi ne-am propus să spunem cu voce tare toate dorurile care ne-au rămas și tainicele comori adunate în sezonul 3. Să spunem răspicat de ce ne este în continuare atât de dor, chiar și acum, după o călătorie de neuitat.
Ne este dor de partenerii NOD.
Cu ei am început și tot alături de ei am încheiat acest sezon, un fir roșu care a legat fiecare pas al nostru. Ne-au fost mai mult decât parteneri: ne-au fost sprijin constant, energie bună și siguranța că nu suntem singuri pe drum.
Am început la Odorheiu Secuiesc, acolo unde partenerii noștri ne-au primit cu brațele deschise, la ei acasă. Ne-au pregătit pentru necunoscut, de la povești și încurajări până la traininguri despre cum să ne purtăm în fața pericolului. Iar la final, ne-au fost din nou alături, cu aceeași grijă și generozitate, punând pe masă tot ce era mai bun, ca să ne adunăm puterile și să încheiem drumul așa cum l-am început: împreună.
I-am reîntâlnit la Blaj, acolo unde le-am povestit, pe îndelete, prin câte aventuri am trecut până să ne revedem. Ne-au fost din nou alături cu tot ce a ținut de logistică, ajutându-ne să mutăm mașinile de la Odorheiu Secuiesc la Alba Iulia, un ajutor extrem de important fără de care lucrurile ar fi fost cu mult mai complicate.
Și, poate cel mai important, și-au făcut timp și au depus efort pentru a fi alături de noi să trecem umăr la umăr pe sub porțile de la Alba Iulia și să ne bucurăm împreună de încă un sezon de Via Transilvanica încheiat cu succes.
Ne este dor de dragul nostru Vișla.
Nu i-am cunoscut numele, nici nu am încercat să i-l aflăm sau să-i dăm unul. Un spirit liber, la fel ca noi, un nebun adorabil de câine care ne-a însoțit de la Rareș până la Archita. În cea mai grea zi a noastră, cu noroaie grele, ploaie măruntă și kilometri care păreau că nu se mai termină, el a fost acolo, neînfricat, îndurând totul alături de noi. A mers fără să ceară nimic, fără să dea înapoi.
Când eram complet debusolați și demotivați din cauza cantităților industriale de noroi adunate pe roți, apărea de nicăieri, cu o piatră în gură, pe care ne-o lăsa cuminte la picioare, doar să i-o aruncăm mai departe. Un simplu pretext pentru joacă, pentru râs și pentru câteva clipe în care uitam că mai avem de pedalat prin coșmarul de glod. La finalul zilei, a rămas cu noi și a dormit pe preșul pensiunii din Archita, după nenumărate încercări de a intra și de a se cuibări în pat lângă noi, ca și cum, pentru o noapte și-o zi, deveniserăm și noi haita lui.
Ne este dor de Florin de la televizor.
Toată lumea îl știe drept „domnu’ Florin de la televizor”. Pentru noi a fost VIP-ul grupului – un Very Important Prieten. Genul de om pe care te-ai aștepta să-l vezi doar în studio, serios și atent la tot ce nu merge bine în țara asta, și mai puțin pe bicicletă, prin noroaie până la genunchi sau rătăcind prin păduri dese.
Florin cel de pe Via este curios, deschis, cu umor și cu o bucurie copilărească de a descoperi România, la pas. Întreabă, observă, râde și se lasă surprins de tot ceea ce îi oferă drumul. Ne oprea din când în când și ne cerea să facem liniște, doar să poată înregistra cântecul păsărelelor sau liniștea adâncă a pădurii. Intră în vorbă cu toți oamenii pe care îi întâlnește, indiferent de rang sau naționalitate, cu o curiozitate molipsitoare de a afla povești și lucruri noi, pe care apoi le duce mai departe, în online, către toți cei care îl urmăresc.
Da, trebuie să recunoaștem, cam exagerează cu telefonul, iar zonele fără semnal i-au creat destule neplăceri. Realitatea este că nu poate sta departe de ceea ce se întâmplă important în România și simte nevoia să fie conectat, să explice, să deschidă minți și să găsească soluții, pentru ca lucrurile să meargă într-o direcție mai bună.
Poate tocmai asta îl definește: o dorință arzătoare de a conecta lumi și de a le face să se înțeleagă, chiar și atunci când, la prima vedere, pare imposibil. Lumea politică și alegătorii, de exemplu. Sau lumea autentică de la Via Transilvanica și cea de dincolo de ecrane, uneori greu de urnit și dificil de implicat.
Florin știe că între aceste lumi există punți fragile, extrem de importante. Dacă nu sunt întreținute, ele se rup ușor, lăsând fiecare parte să vorbească doar cu sine însăși. De aceea are încăpățânarea să revină și să insiste acolo unde lucrurile par blocate, unde dialogul se pierde și diferențele se transformă în ziduri. Pentru ca oamenii să înțeleagă și să se înțeleagă. Pentru ca lucrurile să funcționeze.
Ne este dor de dimineața de la Biertan.
De liniștea aceea caldă în care te trezești fără grabă, mângâiat de primele raze de soare și de ciripitul păsărilor care umplu aerul. De verdele viu din jur, de aerul curat și de senzația că timpul încetinește, doar cât să te lase să respiri și să privești.
Ne este dor de locul acela încărcat de istorie, în care fiecare colț pare să spună o poveste. De priveliștea matinală către biserica fortificată din Biertan, una dintre cele mai frumoase comori ale patrimoniului UNESCO, care veghează liniștită deasupra satului.
Este genul de dimineață lenesă în care nu simți nevoia să spui prea multe. Doar să fii acolo, prezent, și să lași locul să-și facă magia. Mai pleacă la drum, dacă poți.
Ne este dor de familia Nemșa.
Și de toți oameni care ne-au primit în casele lor. Care au avut grijă de noi după mulți kilometri munciți pe Via, oferindu-ne nu doar condiții, ci liniște, grijă, o mâncare caldă și multă bunătate. Ne-au răsfățat cu tot ce au avut, astfel încât să ne regăsim resursele fizice și motivația de a porni din nou la drum a doua zi.
Sunt oameni calzi, gospodari și ospitalieri, cărora Via Transilvanica le-a deschis o lume întreagă, o lume plină de călători și povești. Acum vin oameni din toată lumea prin satele uitate de timp, fiecare în căutarea acelui „ceva” greu de definit, dar ușor de simțit.
Toți ajung să descopere o Românie autentică, sălbatică și încă neatinsă de aglomerație și artificial. Toți pleacă la casele lor cu mai mult decât au crezut că ar putea găsi.
Ne este dor de bicicletele noastre.
Contează enorm să ai siguranța că vei duce o urcare spumantă până la capăt, că ai stabilitate pe coborârile cu șleauri de TAF, că ajungi cu bine în următorul sat sau la următoarea cazare. Și a doua zi, s-o iei de la capăt.
Fără ele nu am fi reușit să ducem un ritm mediu de 50 de kilometri pe zi. Ne-au fost alături la fiecare urcare lungă, pe dealuri care păreau că nu se mai termină, pe hârtoape care ne testau răbdarea și prin pădurile întunecate. Ne-au ajutat să mergem mai departe, să ne bucurăm mai mult de drum și mai puțin de efortul care, altfel, ne-ar fi putut pune în dificultate.
Iar fără băieții de la NEVACADEMY, chiar nu se putea. După cum le spune și sloganul — All you need is nature… and a good team — echipa lor este fix ce ai nevoie pentru o astfel de aventură: oameni pasionați, implicați și mereu deschiși să ajute.
Au apărut în povestea noastră asemenea oamenilor pe care îi simți aproape, chiar și atunci când nu sunt lângă tine. Și nu este doar despre biciclete bine pregătite, ci despre încrederea că cineva îți susține călătoria din culise, ca tu să te poți bucura, cu adevărat, de fiecare kilometru.
Ne este dor de Garmin.
Vorba vine, pentru că Garmin face parte deja din viața noastră de zi cu zi, prin dispozitivele care ne monitorizează starea de bine și ne „mustrează” atunci când devenim prea sedentari și lăsăm mișcarea deoparte.
Când au auzit prietenii noștri de la Garmin România că plecăm pe Via Transilvanica, s-au mobilizat instant. Ne-au echipat pentru drum – tricouri, bandane, șepci – și ne-au pus la dispoziție un Garmin Edge 850 pentru liderul nostru de grup, astfel încât să avem mereu toate informațiile esențiale despre traseu, la îndemână.
Iar dacă vorbim despre Via Transilvanica, merită menționat faptul că Garmin este partener al acestui proiect din 2024, având un rol strategic în finalizarea și lansarea Ghidului Biciclistului pe Via Transilvanica. Ghidul completează varianta dedicată drumeților și oferă informații adaptate celor care aleg să parcurgă traseul pe două roți.
Tot din același an, Garmin este partener și al Via Transilvanica Marathon, fiind prezent la fiecare ediție în campusul Tășuleasa Social, atât cu produse, cât și cu o echipă numeroasă de alergători și cicliști, formată din specialiștii centrului de inginerie pe care Garmin îl are la Cluj.
Ne este dor de Fox ESS.
Și le mulțumim, pentru că, încă din primul moment, au spus „da” unei idei care pentru noi înseamnă mai mult decât un proiect, înseamnă o misiune. În contextul parteneriatului nostru pe soluțiile lor de stocare dedicate energiei verzi, echipa Fox ESS a fost extrem de deschisă pentru a deveni parte din Tehnologia unește România.
Ne-au înțeles direcția și au rezonat cu dorința noastră de a duce mai departe nu doar povești din teren, ci și valori reale, soluții care pot face o diferență. Să ne susțină aventurile de pe Via Transilvanica a venit firesc. Pentru că, dincolo de tehnologie, este vorba despre sustenabilitate, despre echilibru și despre felul în care putem construi un impact real în comunități. Iar ceea ce fac ei zi de zi se leagă perfect de această viziune.
Fox ESS oferă soluții complete pentru tranziția energetică, concentrându-se pe echipamente de înaltă eficiență, menite să susțină independența energetică. Portofoliul lor, atât pentru sectorul rezidențial, cât și pentru cel comercial, include invertoare solare on-grid și hibride, sisteme de stocare a energiei și sisteme all-in-one, unități compacte care integrează invertorul și bateriile într-un singur echipament, dedicate gospodăriilor. În plus, dezvoltă și soluții de încărcare inteligentă pentru vehicule electrice, care pot fi sincronizate cu producția sistemului fotovoltaic, un pas firesc către un stil de viață mai sustenabil.
Au ales să se conecteze cu Via Transilvanica și cu Oamenii Drumului, să își lege brandul de o poveste autentică și să arate că energia viitorului nu înseamnă doar inovație, ci și responsabilitate.
Ne este dor de noi.
Liberi, fără grabă, fără etichete și fără roluri. Mai simpli, mai prezenți, mai atenți unii la ceilalți. O echipă de oameni imperfecți, veseli și motivați de cele mai multe ori, obosiți și tensionați de provocările zilei uneori, dar mereu acolo unul pentru celălalt. Dincolo de colegialitate, există o camaraderie la mijloc. O prietenie care s-a construit pas cu pas, kilometru cu kilometru. Ne-am susținut, ne-am așteptat, ne-am împins de la spate când a fost nevoie. Am avut grijă unii de ceilalți. Și din nou, grijă, cuvântul pomenit de atâtea ori de Florin. 😊
S-au mai schimbat și din porecle – că, deh, unii dintre noi au evoluat. Pe lângă show-urile de râs cu lacrimi, Costin și-a câștigat summa cum laude statutul de The Mechanic. Ne-a rezolvat toate problemele tehnice și para-tehnice, cu toate penele încăpățânate apărute pe neașteptate, pe care le-a remediat de fiecare dată cu un talent cât de cât impecabil.
A fost și liderul nostru, pentru că la el era toată tehnologia: GPS-urile, sateliții și, probabil, tot semnalul din zonă. Chiar și așa, din când în când, frumusețea reliefului l-a mai făcut să rateze câte un marcaj. Dar compensa rapid, pentru că, dacă nu ne ducea exact pe traseu, sigur reveneam la un moment dat pe marcajele cu T. Sau, în cel mai rău caz, ne mai oferea un mic bonus de kilometri… pentru experiență. Bine că nu facem performanță, la naiba!
Revenit în echipă după câștigarea titulaturii de Ironman anul trecut, Ștefan a venit însoțit în acest sezon de o mică dronă, care a zburat și a filmat de nu s-a mai putut. Prin și peste copaci, din spate, din față, de sus și prin rotocoale, a enervat toți câinii de pe traseu cu bâzâitul ei și a stârnit curiozitatea tuturor pe unde treceam.
În schimb, micuța zburătoare a surprins cadre pe care ochiul nu le-ar fi prins niciodată din mers, adăugând spectaculozitate, acțiune și suficientă adrenalină cât să facă din fiecare filmare un mini blockbuster. Nu e de mirare că au ajuns virale pe contul lui de Insta. Dacă ar putea, până și câinii s-ar uita acum la stories, doar ca să confirme că Drona Man a plecat definitiv din zonă.
Florian a lăsat acasă o parte din recuzita care l-a făcut celebru în primul sezon și s-a apucat serios de regizoreală. Pentru toată echipa. Nu doar regie, ci și scenariu, filmare, montaj, editare, acțiune, costume și, bineînțeles, rol principal – când se poate.
Practic, o întreagă echipă de producție concentrată într-un singur om – pentru că, evident, așa e și mai eficient și mult mai productiv. Nu mai pierzi vremea cu ședințe, opinii sau compromisuri. Florian filmează, Florian decide, Florian joacă, Florian montează și editează. Cumva, totul iese fix cum trebuie. Sau cel puțin exact cum a vrut regizorul. Sergiu Nicolaescu ar fi fost mândru, că nici el nu prea avea cu cine să se certe pe platou.
Ciprian vorbește în continuare fluent cu toate animalele domestice și sălbatice pe care le-am întâlnit pe drum. Ba chiar, acum, toate cirezile de vaci sau de bivoli răspund la comenzile date de arianul nostru, de zici că e Russell Crowe în Gladiatorul, aranjându-și formația înainte de luptă în formă de diamant sau cine știe ce schemă câștigătoare.
Diferența e că, în cazul lui Dolittle de Sibiu, „armata” rumegă liniștită și se retrage disciplinat din drum, la fiecare onomatopee sau fluierat, lăsându-ne să trecem liniștiți. N-avem dovezi clare, dar suntem destul de siguri că, până la finalul Via, Ciprian o să ajungă să medieze și conflicte între specii. Și, cel mai probabil, o să iasă și ascultat.
Claudiu Ultra Man a rămas același Ultra pe care-l știm. Bicicleta l-a tras în jos, la propriu, și i-a creat o groază de probleme, plus căzături pe anumite porțiuni. A demonstrat că este mai tare și decât copacii în care a mai intrat din când în când. Știm sigur că i-ar fi fost mult mai bine să alerge pe lângă noi și probabil ar fi ajuns primul la destinație, fără prea mult efort.
Dar a ales bicicleta, de dragul nostru. Și bicicleta a ales să-i testeze răbdarea. Cu toate astea, ca orice Ultra Man de performanță și calitate superioară, s-a ridicat de fiecare dată, a scuturat praful, noroiul, și a mers mai departe, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Despre Mădălin Shaolin, a fost și de data aceasta atât de zen încât a venit total nepregătit în tură. Fără nici o pregătire fizică, fără nici o mișcare în plus înainte, a trecut prin toate caznele drumului, cu toate durerile aferente. Ce și-a zis el? Că dacă iei un magneziu înainte de culcare și dai cu Saliform pe mușchi dimineața, o să rupi gura târgului la orice oră sau competiție. Iar dacă stai să te gândești, nici competiția Ironman nu e foarte complicată. Bine că nu știe să înoate, că altfel le-ar arăta el cum se face.
Realitatea este că, dacă există cineva care să gâfâie ca o locomotivă pe bicicletă electrică, atunci el ar câștiga detașat competiția, fără drept de apel. În ritmul lui de melc, a mers mai departe, cu încăpățânarea clasică a unei Fecioare care se respectă și după dictonul că ce nu te omoară, te face mai puternic și fără să mergi la sală. A ajuns ultimul de fiecare dată, fix înainte ca ceilalți să plece mai departe, în timp ce Garmin-ul de la mână se înroșea la propriu de la puls. Până la urmă, zen-ul nu înseamnă să fie ușor. Înseamnă să accepți că e greu și să continui, chiar și atunci când îți auzi propriul motor interior mai tare decât motorul bicicletei electrice. Măcar știi sigur că funcționează.
Și mai avem un singur dor.
„Dorul nu stă-n loc, nu se-ntoarce din drum. Până la soroc zboară-n zări nebun, zboară peste noi, nu se-ntoarce-napoi.”
Via Transilvanica merge mai departe. Și noi, odată cu ea. Am trecut puțin de jumătatea drumului spre Drobeta, dar simțim că, de fapt, abia de aici începe. Următorul sezon se anunță a fi unul cu totul special, într-un ținut în care rădăcinile României se simt mai adânc, cu locuri mistice și povești care nu se regăsesc în cărțile de istorie. Vom avea multe pedale de dat și nenumărați pași de bătut pe jos.
Până la soroc, adică la startul următorului sezon, ne va zbura dorul de Via Transilvanica peste tot. Îl vom duce cu noi prin zile aglomerate, e-mail-uri, ședințe, deadline-uri, furtuni de creiere și ecrane, știind că, la un moment dat, ne vom întoarce pe Drumul care (ne) Unește.
Până atunci, Cale Bună să avem, și voi, și noi.
Și nu uitați să Like, Share & Clopoțel!
Inspirat & motivat de Ciprian Aber (Dolittle Man), Claudiu Buta (Ultra Man), Costin Davidescu (Show Man / The Mechanic), Florian Grovu (Bici Man / Sergiu) și Ștefan Gavrilescu (Iron Man / Drona Man), a relatat pentru voi de pe Via Transilvanica Mădălin Shaolin.
