Like Us
Follow UsCând ai în grup un prieten jurnalist, editorialist și realizator de emisiuni de mare interes pe teme politice și sociale, degeaba ți-ai setat o oră de plecare pe traseu de Via Transilvanica. În special atunci când există o criză politică, prim-miniștri se schimbă de la zi la zi, iar lumea așteaptă noutăți sau concluzii despre ce se întâmplă la cel mai înalt nivel.
Problema nu era neaparat ora de plecare, cât prognoza total neprietenoasă ce anunța ploi semnificativ cantitative în ziua respectivă și care ne zorea să ne luăm catrafusele din pensiunea care ne fusese gazdă primitoare cu o noapte înainte, pentru a ne continua drumul către Mălâncrav, localitate aflată la circa 59 de kilometri de locul unde, prietenul nostru analist politic, transmitea, discuta și comenta despre cea mai proaspătă criză politică din România.
Într-un final apoteotic și după multe intervenții live la prima oră, ne-am încălecat bicicletele și am plecat bucuroși, urmând să ne oprim după primul deal urcat, la Cetatea Saschiz, una dintre ele mai interesante fortificații medievale săsești din Transilvania.
Construită în secolul al XIV-lea, pe dealul care domină satul cu același nume, Cetatea Saschiz a avut rolul de refugiu și apărare pentru locuitorii din zonă în timpul invaziilor, având o poziție strategică și supraveghind drumul medieval dintre Sighișoara și Rupea.
În interior, exista o fântână foarte adâncă, de aproximativ 60–70 m, și două iazuri. O legendă locală spune că fântâna ar comunica printr-un tunel subteran cu satul sau cu biserica fortificată din Saschiz.
După multe poze dedicate priveliștii spectaculoase asupra satului, drumul nostru a continuat prin pădure, un loc unde liniștea și ciripitul păsărelelor ne-au făcut să uităm de orientare și să pierdem, la propriu, traseul marcat. Am ajuns într-o zonă în care cărarea se pierdea printre copaci, iar marcajele deveniseră aproape imposibil de observat.
Pentru câteva momente am avut impresia că pădurea ne-a înghițit cu totul, însă tocmai această rătăcire ne-a oferit ocazia să descoperim frumusețea sălbatică a locului și liniștea incredibilă a naturii.
După câteva momente de rătăcire prin pădure, am reușit să revenim la traseul inițial și să regăsit marcajele cu T, reperele colorate ale garanției că Via continuă în direcția potrivită. Urcarea prin pădure a fost o bucurie, mai puțin ce urma pe o porțiune de câțiva kilometri buni de coborâre. Nămolul format în urma codurilor galbene de precipitații anunțate prin RoAlert cu o zi înainte transformase poteca într-un adevărat test de echilibru.
Ajunși la Daia, ne-am curățat pe cât posibil de noroiul cleios, adunat pe roți, schimbătoare, pedale și ghete, urmând Calea care Unește către Șapartoc. “Pârâul noroios” sau Sárpatak în limba maghiară, satul este o adevărată oază de liniște, fiind aproape rupt de lumea agitată. Aici am găsit primul modul de găzduire destinat drumeților de pe Via Transilvanica.
Inițiativa face parte din planul prietenilor de la Asociația Tășuleasa Social de a dezvolta o rețea de module de găzduire moderne și sustenabile de-a lungul traseului, dedicate turiștilor care aleg să parcurgă drumul la pas, pe bicicletă sau călare.
Prototipul este primul dintr-o rețea extinsă de astfel de spații, care vor fi amplasate atât în zone izolate, unde infrastructura turistică este insuficientă, cât și în comunități rurale îmbătrânite, unde lipsesc opțiunile de cazare.
Modulul de găzduire este amplasat în gospodăria familiei Moldovan, cunoscuți deja ca gazde pentru drumeții care parcurg Via Transilvanica. Construcția oferă până la 8 locuri de cazare și este dotată cu spații pentru depozitarea bagajelor, toaletă și duș.
Oricât ne îmbiau gazdele să mai rămânem, norii ne urmăreau amenințători, drept pentru care am hotărât să nu mai zăbovim și să ne continuăm drumul către Sighișoara. După ștampila responsabilă aplicată pe carnetul drumețului, am pornit într-o mare viteză, lăsând în urmă satul și liniștea lui caldă, cu promisiunea să zăbovim mai mult data viitoare.
Despre Sighișoara, numai de bine. Am regăsit-o la fel de spectaculoasă cum o știam, cu foarte mulți turiști pe străduțele pavate cu piatră, casele colorate și ferestrele înflorate cu mușcate. Un oraș viu în fiecare colț, cu un zumzet discret de voci și pași ce răsună printre zidurile vechi.
Ce e frumos, durează puțin. După o binemeritată pauză de supă cremă de ardei copt, presărată cu telemea, gulaș, ciolan pe varză și langoși aromate, norii neprietenoși ce ne urmăreau ne anunțau cu un zâmbet cinic că mai avem vreo 25 kilometri până la Mălâncrav. Hai să vă vedem, băieți!
Ce a urmat, este doar istorie, kilometri și chin. Am scăpat de o rupere de nori, ascunzându-ne sub Turnul Croitorilor din Sighișoara. Până la Mălâncrav, a fost doar apă, frig, ploaie torențială, pe drum, pe noi, în ghete, în sânge, în suflet și peste tot.
Scăparea noastră s-a numit doamna Mihaela sau „În Bucătăria Mamei”, un punct gastronomic local — cum sunt ele numite astăzi — un loc în care mâncarea te face fericit și te poartă înapoi către cele mai frumoase amintiri din copilărie. Acolo, gustul preparatelor făcute ca odinioară, de bunica sau de mama, îți readuce în suflet căldura căminului și simplitatea lucrurilor cu adevărat importante.
În momentul acesta, este destul de greu să ne gândim la ziua de mâine. La cum arată cerul, zici că s-au adunat toți norii la moshpit, lucru care ne face să ne ascundem sub pătură și să le transmitem un sincer „Azi, nu. Te rog eu, nu…” Mâine, the show must go on până la Biertan.
Să știți că apreciem atunci când voi Like, Share & Clopoțel.
Și Cale Bună să avem, și voi, și noi!
Aventură susținută de Fox ESS & Garmin.
